Why NU media ?

      Atunci când discutăm despre noile media trebuie făcute cateva precizări de la bun început. În primul rând, trebuie definit termenul ținând cont de nivelul de propagare și importanța exemplelor din zona specifică de influență politică, în principiu statul la care se face referire. Această necesitate de clarificare provine din trăsătura noilor media de a depăși granițe și limite geografice. Principalul instrument care delimitează publicul are legatura cu granițele culturale, în primul rând cu limba specifică statului, apoi cu abordarea și segmentarea locală.

      Delimitând discuția pe cazul României – cu o rată de utilizare a Internetului de circa 54% din populație – s-ar părea că noile media au un potențial mare de influență. Desigur, există mulți utilizatori de rețele sociale, consumatori de știri online și bloggeri sau cititori de bloguri, dar oare în ce măsură este comportamentul lor civic influențat de noile media? Tema de discuție propusă incorporează două ipoteze, care, desigur, depind una de alta. Prima ar fi dacă noile media sporesc implicarea civică a cetățenilor, iar următoarea dacă noile media cresc nivelul participării la vot. Pentru a nu repeta argumente favorabile binecunoscute și previzibile, am decis să încerc infirmarea acestor ipoteze.

      În cazul implicării civice a cetățenilor, pot fi luate în calcul mai multe fenomene. În primul rând, noile media, deși au la bază interconectarea, pot genera sentimente de alienare prin impersonalitatea comunicării. Acest fapt  este evident dacă punem în discuție problematica identității virtuale,  o posibila mască socială dusă la extrem. Un alt argument împotrivă este acela că motivația de implicare sta, în mod constant, sub umbrela și protecția anonimatului, neutralizând astfel sentimentul real de responsabilitate. În plus, atunci când vorbim despre cetățeni, vorbim despre componente umane integrate statului, ceea ce nu regăsim în activitatea virtuală. Un experiment interesant ar putea fi testarea prin sondaj a numărului persoanelor care țin cont de rolul de cetățean în acțiunile lor de pe Internet, de exemplu. Se poate considera și că noile media au tendința pronunțată de a genera polemici, nu implicare. Deși orice acțiune începe de la un gând, eventual o discuție, unii se pot simți împliniți doar utilizând sifonul emoțional al comunicării, fără a trece la fapte.

      În cazul ipotezei că noile media cresc nivelul participării la vot, putem considera că majoritatea celor care utilizează în mod constant noile media sunt tinerii, care tind să manifeste indiferență sau respingere față de problemele politice, mai ales în România. Această reticență este demonstrată și prin proporția mică de tineri care votează, comparativ cu alte categorii de vârstă. Mai departe, dacă ținem cont că noilor media ofera oportunitatea interactivității, se poate observa că multe campanii electorale din România sunt construite centralizat, mesajele fiind impersonale, lăsând impresia de propagandă. Această metodă poate genera automat respingere.

      De exemplu, segmentarea în detaliu și adaptarea mesajului (un exemplu dus la extrem este activitatea „postacilor”) pot fi mult mai eficiente decât prezența masivă pe Internet și propagarea de afișe virtuale de tip publicitar. Nu în ultimul rând, trebuie ținut cont că în noile media limita dintre informare și divertisment este neclară, acest fapt dând naștere unei daune de credibilitate și afectând negativ potențialul de mobilizare al mesajului. Lipsa acestui contrast poate fi pusă și pe seama absenței profesionalismului și neutralității presei, încercându-se de prea multe ori „îndulcirea” și vinderea informațiilor în ambalajul divertismentului (în mod voit sau nu).

       Pe final, trebuie precizat că această argumentare are motivația discursivă de a prezenta perspectiva slăbiciunilor noilor media din România și nu implică în mod obligatoriu o valoare de adevăr (argumentare fără demonstrație). Din acest motiv invit la discuție și contraargumentare din partea cititorilor, propunând și o ultimă întrebare: Credeți că instrumentul „petiției online” este unul cu impact sau potențial la noi în țară ?

Citește în continuare >>

Celor care au rămas.. [Colegilor de la MCP]

     Dragii mei colegi, considerați această scriitură o epistolă scrijelită elegant cu stiloul pe hârtie groasă, îngălbenită de timp, dar împuternicită de dragoste. O afecțiune în primul rând pentru cei care depun efortul de a păstra îmbrăcată mantaua trecutul nostru, împletită din fire de timp ce au țesut și fașa destinului nașterii noastre în această țară. Un sentiment pe cât de tandru, pe atât de dur. Privind în jur observ că toți ne aflăm într-un dulce conflict al amorului cu alegerile (în mai multe sensuri).

     Vocile posibilităților nelimitate ne cheamă, pe rând, dincolo de hotare, într-un exod în care, pe nedrept, regretul nu cuprinde teama de dor, ci ironia sorții care ne-a oferit acestei țări. Dar cine poate spune cu certitudine că aceste cântări nu aparțin buzelor unor sirene, care doresc revărsarea unei identități într-un ocean al promisiunilor materiale, unică identitate care-și regăsește moartea în uitarea diluării.

     Da, este un sentiment tandru, dar atât de crud. Să îmbrățișez fiecare prieten jonglând bagajele cu care am promis că-l voi ajuta până la aeroport… asta e nedrept. Sau să ascult foști colegi, afișându-mi zâmbetul trist, aprobator, dar mândru, despre cum au realizat cine sunt ei cu adevărat când au ajuns între alte granițe, deși sunt aceleași persoane care le-au părăsit pe acestea. Dar sunt și cei care, din variate motive, fie convingere, naivitate sau lipsa accesului la teleportare, au decis să nu părăsească. Și, din fericire, amintirile următorilor doi ani îi vor cuprinde (dacă nu consuma) pe cei care au rămas alături de mine și eu de ei, pe voi, noii mei colegi.

     Drumul care m-a adus alături de voi este, pentru mine, o cărare cu greu străbătută, printr-o pădure obscură, dar pe care acei stejari cu panglici albe înnodate pe ramuri mi-au descoperit-o ca fiind o evoluție naturală. Desigur, în perspectiva ironică a ludicului virtual vrăjit, nu m-aș fi descurcat nici fără sticluțele cu poțiuni. Și peste toate m-am rostogolit, agățând un eseu, un costum și o cravată neagră, și m-am izbit de poarta admiterii, reușind, cu o anumită satisfacție, să o dărâm. Sper că nimeni nu încerca să o blocheze pe partea opusă.

     Ei, ajuns aici, îmi încredințez din nou eforturile celor mai înțelepți ca mine și îmi asum riscul de a crede că a încerca să înțeleg cultura și viața românească, mai ales din punct de vedere politic, de a rămâne aici, de a mă dedica… este o alegere bună. Și îmi doresc din toată ființa mea ca noi, dragii mei colegi, prin puterile noastre, prin exemplul personal, să putem pune măcar un fir de nisip în gândul celor care ne-au îmbrătisat : să se întoarcă.

     P.S. : Mai jos este ofranda mea adusă Masteratului… și o încercare de a mă prezenta.

Citește în continuare >>

Protestul de pe 19 mai, artă și derizoriu

     Am fost acolo, așadar ceea ce voi spune în continuare va purta ștanța subiectivității, a unei cunoașteri empirice care, dacă nu pictează în totalitate o imagine de ansamblu veridică, măcar are puterea de a oferi niște indicii și are sinceritatea de a încuraja la propria judecată.

     Se vedea că oamenii au fost aduși. Nu am prea observat o motivație personală sau o gândire plină de inițiativă în comportamentul lor. Au fost mulți oameni săraci, murdari, băuți. Cu toate acestea, erau veseli, spuneau glume și mergeau cu fanfara.. la propriu. Au fost tineri (mai bine spus liceeni) care dansau pe melodia despre pinguini și se distrau copios. Au mai fost doi indivizi ieșiți din comun. Unul târa după el picioarele tăiate ale unui berbec, presupun. Erau uscate și legate între ele cu frânghie. Nu glumesc. Și altă persoană, o femeie, avea un cărucior de la fiare vechi în care era un copil handicapat, vai de capul lui, săracul, pe care nici nu-l ștergea la gură. Nici apă nu am văzut să-i dea. În schimb, îl folosea pe post de exponat, dezvelindu-i o cicatrice oribilă pentru a șoca persoanele din jur și strigând în disperare, în spatele “ministudio-ului” Antena 3, despre cum “mogulii criminali” au furat celule stem [aberație] și i-au ucis soțul. Știu, aceeași dezorientare pe care o trăiți când citiți acestea am simțit-o și eu când am asistat. Au fost și foarte mulți jandarmi și polițiști. Prin foarte mulți a se înțelege un număr comparabil [nu glumesc] cu cel al protestatarilor.

     Desigur, este binecunoscut faptul că au cântat artiști pe scenă, la final. Dar, de ce !? Hai să vorbim despre derizoriu. Toată adunarea a avut mai mult intenția de a distra lumea decât să o incite la protest. De asta nu s-au prezentat mulți. Pentru că s-a mers într-o direcție, dar s-a organizat greșit. Trebuiau să invite trupe mai importante [ironie].

     Privind mai atent, putem descoperi încercarea de a lipi o nucă uscată de trei ani pe un perete din teflon, atunci când este vorba de mixul dintre divertisment și protest. Totuși, chiar considerând că acea exprimare artistică a fost una potrivită contemporaneității, fiind pe gustul celor prezenți, își scot creștetul alte neconcordanțe. Arta în general poate fi considerată o formă de protest, dar mergem în două direcții [pentru cei interesați de teorie, a se vedea Școala de la Frankfurt și criticile culturale] : ori politizezi arta, ceea ce conduce la partizanat [distrugând parțial credibilitatea și implicit actul de catharsis], ori oferi un strat estetic politicului, ceea ce duce la propagandă. În cazul de față, cred că lipsește arta. A profita de orice întrolocare în scopul notorietății artistice proprii e capitalism. 
 

     Așa că trebuie decis: a aduce divertismentul în mijlocul unei manifestații e o amplificare sau o subminare a mesajului ? Ce fel de protest e ăla în care pui “dansul pinguinilor” și îl chemi pe Cerebel să cânte cu papion la gât ? S-a ajuns la nivelul ridicolului suprem. Dar în fine, poate „simplific și complic în același timp”. Vorba aia: “Țara arde și baba se piaptănă.” Sau mai bine zis “Murim de foame, dar protestăm cântând și dansând.” E foarte post-modernist.

     În orice caz, dacă ar fi să ne concentrăm pe fenomenul protestului artistic, este de apreciat efortul unora, de exemplu Regina José Galindo [a se căuta pe youtube]. Totuși, sunt înțelese lucrurile împotriva cărora se luptă prin artă, dar reprezentarea realității în actul artistic nu este  o pilulă ușor de înghițit, înlocuitoare a gâtului deșteptător de oțet ? Adică, într-o lume a capturii audio-vizuale, când poți vedea pe Internet filmulețe cu cele mai groaznice fapte și momente, a le substitui cu o poveste, cu o reprezentare artistică, pare a fi o scuză pentru cei care nu vor să stea față în față cu realitatea. A transforma durerea și brutalitatea în artă, a-i da o formă care atrage atenția, dar nu te face să-ți ferești privirea, mi se pare pe cât de util, prin latura de informare, evoluție socială pozitivă și combatere a indiferenței, pe atât de mult o metodă pentru cei care nu pot confrunta realitatea să își găsească o cale de eludare, un fel de a se arăta impresionați într-un mediu controlat, calm, fără pericol. A asista și relaționa pasiv cu arta nu înseamnă că ești un revoluționar. Dar, desigur, te poate inspira.

     Din păcate, în România lipsește o perspectivă cu adevărat critică și odată cu ea s-a dus dracului și orice acțiune inspirată de către artă. Și mă refer la o tentă critică a faptelor, nu a declarațiilor. Există o acceptare și o obișnuință patologică direcția dată și la felul în care se organizează acțiunile politice. Puterea de a schimba mersul lucrurilor este înțeleasă ca fiind un război de mercenari, în care toți se cunosc de multă vreme, sunt prieteni și stau față-n față trăgând  pe deasupra capetelor, iar cel care rămâne primul fără muniție dă mâna cu inamicul, îl felicită și pleacă acasă (ca un apropo mai ales la strategia economică a partidelor).
 

     O tu Machiavelli, toți îți împrăștie cuvintele pe jos, strigând că nu-i înveți nimic nou, dar câți au mângâiat pielea dușmanului cu file ce chenar au plin de sânge și tăios ?

Sursă foto : http://www.kawakorea.com

Citește în continuare >>

Politica 2.0 la adolescenţă – Complexează-te !

     Avantajele mediului online s-au reconfirmat zilele acestea cu ocazia comunicării politice intensive din contextul congreselor. Site-urile partidelor sunt principalele surse de informare pentru cei care au pierdut vizionarea în direct a evenimentelor. Având în vedere preocuparea departamentelor de online din timpul campaniei electorale pentru prezidenţiale, mai ales a „postacilor”, faptul că activităţii de pe net i se mai simte pulsul – chiar şi în cadrul mai organizat/restrâns/calm de acum – este dovada unui efort susţinut. Supremaţia televiziunii se menţine, dar influenţa discursului politic din acest cadru curge (chiar dacă într-un mod mai mult simbolic) spre site-uri, prin transcriptele apariţiilor majore. Ţinând cont de situaţia opoziţiei, una dintre cele mai potente arme pe care aceştia le deţin este vizibilitatea şi efortul de propagare a informaţiei în orice mediu şi prin orice modalitate (legală) astfel încât mesajele reactive pot ajunge la publicul ţintă. Acest public ţintă, dacă vorbim despre mediul online, prin logica demografică a ratei mai mari de conectare din mediul urban, este îndreptat ideologic mai mult spre liberali, dar şi datoria de a profita de el este de partea acestora.

     Pe lângă transfuzia de material de la prezenţele în emisiuni televizate la web 2.0, care dovedeşte adevărul integrării mediilor clasice în cele noi, Internetul s-a dovedit extrem de util în ultima vreme prin permeabilitatea acestuia la „traficul” de documente doctrinare. Broşurile şi programele lansate de politicieni cu ocazia congreselor s-au plimbat, sub formă de sinteză-interpretare sau sub forma originală, prin multe publicaţii online sau bloguri din domeniu. Acest fapt face posibilă şi sublinierea antitezei fluxului modern de gândire cu privire la degradarea şi micşorarea potenţialului de atenţie a utilizatorului. Se pare că, deşi nu se pierde gândirea bazată pe conexiuni şi salturi dintr-un punct al universului online în altul, unii reuşesc să găsească şi timpul necesar analizei aprofundate. Acest fapt este o încurajare pentru ajustarea discursului politic spre unul mai complex, lucru care nu ar fi posibil în mediul ultracomercial al televiziunii.

     Blogurile politice au fost mereu receptive la acest fapt şi au relaţionat complexitatea cu sinteza. Unul dintre politicienii care au găsit în blog o posibilitate de a distruge cutumele mediocrităţii discursului de masă este Adrian Năstase. Şi avizul de „blog intelectual” a fost atât de inspirat, încât, iată, a ajuns la 3 milioane de accesări şi aproape 1000 de zile de existenţă. Dar împreună cu succesul celor 74.000 de comentarii la articolele scrise, se întrevede şi un risc.

     Se cunoaşte personajul specific mediului online: troll-ul. Acesta este o persoană care instigă, prin comentarii, la divagaţie neconstructivă pe marginea unor subiecte controversate. Dar, pe parcurs, pe măsură ce blogul evoluează, amuzamentul juvenil oferit de această activitate dispare şi de multe ori dispar şi troll-ii. Dar cine are voinţa să rămână fidel ? Un personaj cu mult mai periculos, care s-a dovedit de multe ori fatal pentru politicieni -  The Yes-Man. Din acest motiv doresc să transmit un semnal de avertizare. Cât ţine de bloguri, nu ajunge să permiţi libera exprimare. Aceasta trebuie încurajată şi ghidată spre critici constructive. În spaţiul maturizării gândirii şi comportamentului democratic din România, în această perioadă a discuţiei directe dintre politician şi electorat, comunitatea nu dă înainte prin lauda oarbă a articolelor.

     În final, o curiozitate: rog cititorii să răspundă prin comentarii la următoarea întrebare:  Consideraţi benefică o schimbare de design precum cea de pe blogul Elenei Udrea  sau preferaţi modelul simplu dar plin de consistenţă intelectuală (şi text) al lui Adrian Năstase ?

Sursă foto : http://www.knucklebusterinc.com

Citește în continuare >>

România prin ochii opoziţiei la început de an

     Lunile februarie şi martie ale anului 2010 reprezintă o perioadă foarte interesantă pentru orice persoană pasionată de domeniul politic. Congresele PSD, PC şi cel în curs de organizare, al PNL, au animat scena politică şi au reuşit să maximizeze vizibilitatea unor probleme de fond privind direcţia şi organizarea. Un rol esenţial în acest demers a reprezentat publicarea unor proiecte ce cuprind o analiză a stării de fapt a partidelor, o trecere în revistă a problemelor majore şi soluţiilor aferente. Totuşi, pe lângă valoarea inerent politică a acestor documente se poate observa şi o veridicitate critică a autorilor, ceea ce permite extragerea unei imagini realiste a situaţiei socio-economice a României văzută din ambele părţi ale eşichierului politic.

     Perspectiva de stânga aparţine PSD-ului şi este relevată în proiectul politic al lui Victor Ponta - „România Corectă” şi în „Forţă şi Echilibru”, aparţinând lui Adrian Năstase. În ambele texte situaţia descrisă este una viciată, existând probleme majore atât pe palierul social cât şi pe cel economic. Victor Ponta subliniază existenţa unui „apartheid social de tip nou” pus în contextul deficienţelor capitalismului fără reguli, în care inegalitatea dintre oameni este generată de lipsa de scrupule a dorinţei de „ridicare deasupra celorlalţi” şi de nerespectarea unui set de reguli care să garanteze recunoaşterea meritelor. Adrian Năstase tratează de asemenea problema adâncirii clivajelor sociale şi economice, punând în discuţie generatori precum criza valorilor socio-morale care traversează România. În acelaşi timp, fundamentează direcţia de soluţionare, dinspre revizuirea măsurilor fiscale luate spre o garantare, prin creştere economică, a asistenţei sociale de calitate. După cum era de aşteptat, ambele proiecte oferă viziunea socialistă a remedierii prin solidaritate şi implicării proactive a statului.

     Datorită concentrării pe proiectele opoziţiei, perspectiva de dreapta este oferită de către PNL prin moţiunea lui Crin Antonescu, „Prin noi înşine, Acum”, pregătită spre a fi supusă dezbaterii în cadrul Congresului din 5 – 7 martie. Imaginea rezultată din text este cea a unei Românii cu un sistem economic şi politic prost construit în ultimii 20 de ani, în care „blestemul formelor fără fond a lovit din nou". Un factor negativ central este prezentat ca fiind statul supradimensionat, a cărui tutelă politico-administrativă afectează grav potenţialul mediului economic, nefiind în concordanţă instituţională cu schimbarea de mentalitate economică din ultimii ani. Cu privire la situaţia socială, se prezintă o dispariţie din realitatea comunicaţională a viziunii creştine, care este o parte integrată a societăţii româneşti. Este pusă în discuţie situaţia intelectualilor, care nu-şi mai găsesc locul şi recompensele meritate, dar şi micşorarea atenţiei oferite clasei de mijloc.

  Concluzii :

     După această sinteză a dificultăţilor socio-economice cu care se confruntă România văzută de socialişti şi liberali, este necesară o calibrare analitică între cele două. Dincolo de specificul ideologic al problemelor întâmpinate de fiecare tabără, este clar că situaţia actuală rezonează cu o percepţie pesimistă. Îmbogăţirea unora în climatul postdecembrist a fost antonimul situaţiei majorităţii. Accentuarea inegalităţii sociale prin diferenţele economice şi inexistenţa locurilor de muncă a dus la diminuarea clasei de mijloc. La nivel naţional, avem de-a face cu o migraţie a oamenilor spre mediul rural, care fără organizarea necesară a dovedit o productivitate scăzută a muncii. Ţinând cont de climatul economic şi de ridicarea restricţiilor de călătorie, majoritatea elitelor intelectuale au ales să părăsească ţara, căutând un nivel de trai mai bun pentru sine şi familie. Cei care au rămas s-au confruntat cu dispreţul manifestat prin salarii de mizerie, exploatare nedreaptă şi nepotism. Unii şi-au asumat mentalitatea de „fiecare pentru el” şi „care scapă primul”, în timp ce alţii şi-au găsit refugiul în divertismentul oferit de mass-media, astfel intrând într-un cerc vicios al degradării calităţii culturale şi intelectuale. În acelaşi timp, mulţi oameni nu au fost învăţaţi să profite de economia de piaţă şi să ajute la dezvoltarea acesteia, fiind legaţi ombilical de mecanismul de stat din care, de obicei, obţin minimul pe economie. Această lipsă a banilor a generat descurajarea întemeierii unei familii şi, implicit, o scădere drastică a natalităţii după 1989. Din păcate şi situaţia degenerării morale este una de actualitate, mulţi renunţând la valorile tradiţionale şi negând multe dintre aspectele pozitive ale societăţii româneşti din timpul regimului comunist. Dar, în final, poate reflexia este distorsionată.

Sursă foto : http://spanksmirrorimage.com

Citește în continuare >>

Honorius Prigoană - Star System-ul în acţiune, cu o altă dimensiune

Un articol puțin cam vechi, dar nu bătrân.

    Din ce în ce mai des în ultimul timp, mass media şi-a asumat un rol social foarte important : cel de prezentare a cazurilor de persoane defavorizate. Astfel, am observat că lunar sunt mediatizate persoane cu dezabilităţi sau exponate ale dezechilibrului financiar în care s-a prăbuşit România. Şi mulţi dintre noi am vrut să ne implicăm în aceste campanii şi am depus efortul trimiterii unui SMS cu suprataxă, în speranţa că spiritul de întrajutorare civică aparţine unei majorităţi. Dar recent o altă dramă umple primele pagini ale ziarelor, una care, din păcate, apare în faţa unor priviri neînţelegătoare. Aceasta este drama copiilor de oameni de afaceri, tinerilor cu foarte mulţi bani moşteniţi. Infernul psihologic în care trăiesc aceşti copiii este perfect compatibil cu cel al tinerilor cu posibilităţi modeste, care încearcă să ajungă artişti şi persoane de succes : căutarea unei identităţi proprii. În timp ce orice tânăr care visează să ajungă vedetă prin intermediul star system-ului este stigmatizat de existenţa în umbra anonimatului, într-o manieră asemănătoare tinerii cu resurse financiare mari şi moştenite sunt întotdeauna în umbra părinţilor. Sintagme de genul “copilul lui X” sunt identitatea publică atribuită acestora, de care ei se lovesc zilnic. Deşi au un grad de vizibilitate în media, în sensul coagulării existenţei proprii, aceştia sunt în anonimat. Paralela este una clară şi verosimilă. Indiferent de gradul de bunăstare materială, anonimatul, lipsa identităţii publice, lipsa unui rol social bântuie tinerii ambiţioşi.

    Aşadar, star system-ul nu asigură doar trecerea de la nimeni la cineva, ci şi trecerea de la imaginea care a fost atribuită la imaginea care este formată după axa propriei voinţe. 

   Dincolo de orice comentariu de natură axiologică cu privire la starea culturii politice din România, subiectul ales spre a fi tratat în continuare trebuie privit cu detaşare şi înţeles ca fiind produsul în continuă formare a unui star system împrumutat din domeniul entertainmentului şi adaptat domeniului politicii într-un sistem al democraţiei reprezentative. Mai clar spus, este vorba de star system-ul marketingului electoral.

    Până recent, Honorius Prigoană a fost prezentat în media doar din perspectiva legăturii de rudenie cu tatăl său. Acestă abordare i-a asigurat o imagine de copil bogat şi răsfăţat, un “piţiponc de Dorobanţi”. Singurele ştiri care l-au adus în atenţia publicului au fost legate de cadoul primit de la tatăl său, un Lamborghini Gallardo, de relaţiile sale cu diferite vedete feminine autohtone, cum ar fi căsătorita Ana Maria Prodan şi de ieşirile cu scop “leasure”  în zone precum Dorobanţi şi cluburi precum Bamboo. Un interviu luat de către Academia Caţavencu în data de 1 aprilie 2009 subliniază accentele puse de media pe această imagine, toate întrebările fiind referitoare la subiecte de această natură. În pozele şi filmările ataşate articolelor din presă, Honorius Prigoană a apărut mereu îmbrăcat casual, în tricou şi blugi, dar şi în ipostaze “topless”, într-un decor al Mării Negre şi umbreluţelor de pe plajă.

    Dar, din momentul plecării lui Bogdan Olteanu la Banca Naţională, o poziţie de parlamentar a rămas vacantă şi astfel s-a dat startul unei curse electorale pentru ocuparea acesteia. Ca rezultat, Honorius Prigoană a determinat un plafon de 50.000 de euro pentru campania sa electorală şi presa a început să fie înţesată de articole despre faptul că acesta renunţă la petrecerile private pentru a intra în viaţa politică. Spre deosebire de vechile scrieri din presă, noile abordări au început să prezinte o imagine mai serioasă a tânărului: absolvent al Universităţii din Chicago, în domeniul agriculturii, acţionar în 29 de firme de succes, incoruptibil datorită faptului că este bogat, stabil în relaţiile cu femei. Şi, desigur, un exponat al schimbării la faţă a clasei politice româneşti, a întineririi unei clase politice octogenare.

    Deşi toată această mişcare politică are mireasma clară a intenţiilor tatălui, campania electorală prin care trece Honorius Prigoană are avantajul, pentru el, de a-i oferi o identitate serioasă, o identitate pe care el şi-o doreşte. Tricoul şi blugii sunt o amintire veche, noua identitate fiind asortată cu îmbrăcămintea elegantă, costumul negru şi cravata (uneori) portocalie. Lamborghini-ul stă ascuns în garaj, acum el fiind românul maşinilor, conducând un BMW, dar având ca preferinţă maşina românilor, Dacia. Tipul de discurs din interviuri s-a schimbat dintr-unul cu abordare egocentristă în una care are centrul motivaţional interesul poporului, care face mereu apel la criza economică în care se află ţara şi la greutăţile pe care trebuie să le înfrunte toţi (cei bogaţi nu fac excepţie). Intenţiile sale activiste sunt unul dintre subiectele de discuţie preferate, menţionând că atunci când va ajunge parlamentar va iniţia un proiect pentru schimbarea legii uninominalului.

    Ce avem în faţă este o transformare la cel mai înalt nivel, cu actorii cei mai buni, star system-ul cel mai bine controlat, toate în showbusiness-ul care decide mai mult decât cum îşi petrec oamenii timpul liber : politica.

Sursă foto : http://mrbarlow.files.wordpress.com

Citește în continuare >>